Splendoarea Plantațiilor de Ceai

Frumusețea izbitoare este ceea ce au în comun plantațiile de ceai din întreaga lume. Din Estul îndepărtat până în Africa de Vest, din Japonia pănă în Camerun, culturile de ceai sunt înconjurate de priveliști exotice ce îți taie respirația.

Particularitățile grădinilor de ceai apar datorită diferențelor geografice, climatice, culturale și tehnologice, fiecare dintre ele având un șarm aparte, și, fiecare necesitând tehnici de cultivare și recoltare diferite.

Amplasarea anumitor plantații pe dealuri muntoase abrupte cu climat musonic împiedică mecanizarea și impune metode tradiționale de recoltare, precum în cazul culturilor de ceai Darjeeling din Himalaya, sau Ceylon din actuala Sri Lanka. Găsim grădini de ceai în văi ale râurilor, unde temperatura poate atinge 35-40 de grade Celsius, cum este ceaiul Assam, cultivat în N-E Indiei, pe malul Brahmaputrei.

În China, unde insuficiența ploilor este compensată de ceață și pâclă, ce învăluie plantațiile în mister, există grădini de ceai celebre, populare, ce funcționează în regim de cooperativă și care aprovizionează cu ceai întreaga lume. La polul opus, citim despre plantații enigmatice, păzite cu strictețe pentru a proteja secretele antice de cultivare și pentru a furniza ceaiuri rare, de cea mai bună calitate, elitelor și înalților demnitari chinezi.

În Japonia, unde arta ceaiului a devenit faimoasă datorită principiului ‘teaism-ului’ – arta de a trai simplu – și a ceremoniei ‘chanoyu’, inspirate de calugării buddhiști, grădinile de ceai sunt atent create pentru a stimula contemplarea și meditația. Grădinile Zen japoneze ‘karesansui’ și arhitectura specifică a tufelor de ceai, care de la distanță seamănă cu valuri lichide de un verde strălucitor, îmbogațesc experiența vizuală și spirituală a vizitatorului.

În Camerun, ceaiul a ajuns mai târziu, în secolul al XIX-lea. Aici, drumurile șerpuite din ținuturile muntose te poartă la plantatii compacte, ce se prezintă călătorului ca niște covoare verzi uriașe.

De la o țară la alta, vestimentația lucrătorilor abundă în accesorii și este un spectacol în sine. Culesul frunzelor de ceai este cu precădere o slujbă a femeilor, datorită delicateții acestei proceduri. În contrast cu complexitatea și greutatea muncii – pentru că în unele plantații trebuie să facă față insectelor, șerpilor, temperaturilor înalte, ploilor torențiale sau efortului escaladării dealurilor abrupte –  culegătoarele de frunze de ceai poartă cu relaxare zâmbete pe buze și accesorii fermecătoare ce le îmbogățesc siluetele fragile: brățări din aur și argint la încheieturile mâinilor și la glezne, sariuri și turbane colorate, sau autenticele pălării din orez.

Procesarea ceaiului necesită la fel de multă atenție și grijă precum procesul de maturizare a vinului. Cu timpul, metodele de prelucrare a ceaiului au evoluat tehnologic și constituie latura modernă a culturilor de ceai, aparent neschimbate de-a lungul sutelor de ani.


În Asia, mama ceaiului este planta Camellia Sinensis – adesea altoită pentru a obține mai multe soiuri (cultivars). O plantă sălbatică din China crește între 1.8 și 2.5 m și trăiește aproximativ 100 de ani, în timp ce o plantă Assam indiană poate ajunge la 18 m înălțime, însă aceasta nu trăiește mai mult de 50 de ani.

 

Sursa: Le Livre du The, Ed. Flammarion, 1991

Desen: Diana Gripcă pentru teaz.ro